Reîncarnarea și Viețile Trecute

Reîncarnarea și Viețile Trecute

Reîncarnarea, așa cum este percepută în ciclul morții și al renașterii, este un concept corect atunci când privim problema tridimensional. Timpul liniar ne arată că am purtat în trecut o altă haină umană, numită „viața trecută” și dacă avem cel de-al treilea ochi deschis, putem privi înainte pentru a vedea ce va deveni „sinele viitor”. În realitate, aceste vieți nu sunt trecute sau viitoare, ci ele există într-un singur moment ca părți multidimensionale ale propriului sine, încarnat într-un corp diferit (și totuși similar) pământean.
niveluri ale reîncarnăriiExistă multe niveluri ale reîncarnării, care explică orice concept din afara timpului, atunci când cineva își trezește sinele spiritual și își găsește un loc în tărâmurile înalte. La un asemenea stadiu, el devine capabil să își conducă moartea în mod conștient, pentru a experimenta un transfer al memoriilor nașterii, alegând următorul ADN al vehiculului pământesc din sufletul său total.
Dacă obținem măiestria asupra elementelor și a corpului pământesc, putem conduce sufletul în următoarea reîncarnare, proiectând memoria împreună cu sufletul. Aceste gen de reîncarnare înseamnăȘ „voi sunteți aceeași persoană care ați fost înainte, dar într-un alt corp, voi continuați pe calea pe care ați fost și atunci când obțineați cunoașterea în acea viață”; cu alte cuvinte, reînvățăm ceea ce am știut dinainte.
Astfel se întâmplă cu mulți dintre cei cunoscuți ca fiind „lucrători în lumină” sau „semințe stelare”, care trăiesc pe Pământ în acest timp, când cunoașterea este atât de înlesnită. Cea mai sigură metodă de a obține direct transferul morții către o nouă naștere, este ca atunci când se face trecerea, să fim într-o stare de binecuvântare pură, părăsindu-ne corpul fizic în liniște și împăcare. Toată „frica” trebuie eliminate, pentru ca transferul morții către o nouă naștere să se producă repede și cu grație. În acele momente (când urmează să „ne dăm duhul”), putem invoca prezența celor dragi, care, de asemenea, au obținut cunoașterea tărâmurilor înalte – sufletele celor morți, astfel încât să ne poată oferi din energia lor.
Putem, de asemenea, cere să ne însoțească spiritele formelor cosmice, cum ar fi piramidele, cristalele și pietrele sacre, care pot asigura o trecere sigură și directă dintr-un canal eteric în altul (dintr-o dimensiune în alta).
Amprenta genetică va fi diferită, dar nivelul electric și memoria vor fi aceleași și vor aștepta să fie „activate” cât mai repede, când creierul uman este pregătit pentru activarea memoriei, care are loc cam la trei luni.
Atingerea altor dimensiuni ale existenței prin disciplină spirituală, va chema activarea memoriilor.
Al doilea gen de reîncarnare este cel în care sufletul nu a obținut măiestria spirituală la nivelul necesar pentru un transfer direct de la moarte, către naștere. Acest suflet, după ce stă puțin timp (așa cum îl percepem noi), își reevaluează deciziile karmice făcute în viața sa, înțelegând cât de departe s-a îndepărtat sau s-a apropiat de amprenta sa originală divină. Cei care rămân aproape de propria amprentă originală divină, au obținut măiestria spirituală și, prin urmare, transferul direct din moarte către naștere, dacă atingerea măiestriei spirituale a făcut parte din programul acelei vieți. Conștiința înaltă va conduce sufletul individual, pe calea reîncarnării, până când acel suflet s-a individualizat.

Constantin Cel Mare si crestinismul

Biserica și creștinismul în timpul împăratului Constantin Cel Mare

Împăratul Constantin Cel Mare, una dintre personalitățile remarcabile ale istoriei universale, a asigurat Bisericii, deplina libertate în tot Imperiul roman. Până la el, Biserica a îndurat grele persecuții din partea împăraților romani. El s-a convertit la creștinism prin publicarea edictului de toleranță religioasă, de la Milan din ianuarie 313, Biserica intrând astfel, în „secolul ei de aur”. Odată declarat pro-creștinism, el a progresat continuu pe această cale.
Edictul de la Milan are o importanță epocală prin hotărârile și urmările lui. Din religie nepermisă și persecutată, creștinismul devine religie permisă, ba chiar favorizată. În luarea de măsuri favorabile Bisericii, Constantin proceda treptat și cu mult tact.
Imediat după edictul din 313, împăratul scutește clericii creștini de obligația costisitoare a funcțiunilor municipale. Scutește Biserica de dări și le înapoi tot ceea ce îi fusese confiscat, acordându-i și dreptul de a primi legate și donații. A acordat episcopilor sume importante din tezaurul statului, pentru ridicarea de biserici și întreținerea clerului, precum și dreptul de eliberare a sclavilor.
Totodată, împăratul Constantin cel Mare a intervenit și în dreptul penal, pe care a încercat să îl umanizeze, înlăturând unele legi penale dispoziții și pedepse contrare spiritului creștinismului, ca: răstignirea, stigmatizarea (arderea cu fierul rosu), zdrobirea picioarelor, s.a.m.d.. A îmbunătățit tratamentul din închisori și a interzis luptele de gladiatori, trimitând condamnații la muncă în mine, în loc să lupte pe viață și pe moarte, spre amuzamentul publicului. A modificat legislația referitoare la căsătorie, a pedepsit adulterul și violul, a interzis aruncarea copiilor și vinderea lor, oferind ajutoare părinților săraci. A luat măsuri de protecție și ajutor pentru săraci, orfani, văduve și bolnavi.
Duminica a devenit zi de repaus în imperiu, prin legea dată de Constantin cel Mare în anul 321 d.Hr. Templele dedicate lui au devenit localuri publice, fără statui și fără sacrificii. Templele păgâne au fost transformate în biserici sau au fost închise. Cultul creștin și pelerinajul la Locurile Sfinte au luat o mare dezvoltare. Mama împăratului, Sfânta Elena, a descoperit la Ierusalim lemnul Sfintei Cruci pe care a fost răstignit Mântuitorul.
Constantin s-a hotărât să părăsească Roma păgână, spre marea nemulțumire a episcopilor Romei, și să întemeieze un nou oraș ca reședință imperială. Acesta a fost Bizantul, pe Bosfor, care a primit numele de Constantinopol (orașul lui Constantin, început în 324 și inaugurat la 11 mai 330). Constantin a transformat Bizanțul în capitala unui Imperiu creștin, care trebuia să arate aceasta prin atmosfera, bisericile și monumentele sale. Cu toate acestea, politica religioasă inaugurată de Constantin cel Mare a avut și unele urmări defavorabile. Biserica a avut în persoana împăratului un ocrotitor, dar, în același timp, și un stăpân. Împărații s-au amestecat în chestiunile religioase, împunându-și voința.
Constantin cel Mare a fost bine intenționat în actele sale și a făcut creștinismului cel mai mare serviciu, asigurându-i libertatea prin edictul de la Milan din 313. Convertirea sa la creștinism a dat un nou curs istoriei universale, prin încercarea sa de a armoniza interesele superioare ale Imperiului roman cu interesele Bisericii.